HIMERA de Dimitrie Anghel

 

HIMERA

de Dimitrie Anghel

  

Plin de dezgust pentru lumea aceasta banală şi tristă,

Tainic Himerii i-am spus: – „Du-mă pe celalt ţărm!

 

Du-mă-într-o lume mai bună în care să nu fie oameni,

Căci între mine şi ei nu e nimic obştesc.

 

Tot ce-i încântă şi-i doare pe ei mă revoltă pe mine:

Toate le vede întors ochiul meu, altfel făcut.

 

Spre a-i putea îndura şi spre-a fi îndurat printre dânşii,

Trec ca o mască prin bal, vesel cu lacrămi în ochi...”

 

Iute, Himera şi-a-ntins atunci aripele-albastre:

Cerul deasupra-mi scădea tot mai îngust şi mai mic.

 

Tot mai departe de cer coboram ca o piatră-n cădere

Şi ca un ochi luminos soarele-abia-l mai zăream,

 

Tot mai departe apoi, scânteia ca un fulg de jeratec:

Inima-n piept mi s-a strâns când păn’şi fulgul s-a strâns.

 

 

 

Dară pe celalt tărâm când ochiul meu orb se deprinse

Cu întunericul său plin de fantastice lucruri,

 

Scumpe comori am cules din adâncuri de nimeni umblate;

Scufundător fericit nu mai ştiam ce s-aleg.

 

Nimeni pe lume n-avea bogăţii mai imense ca mine,

Totuşi sărac mă simţeam, cui să le dau neavând.

 

Şi mă cuprinse atunci o milă adâncă de oameni

Şi lăcrimând m-am gândit: oricum să fie,-mi sunt fraţi!

 

Fără să vreau mă învinse iar dorul de cerul albastru

Şi m-am rugat în genunchi: – „Du-mă, Himeră,-napoi!”

 

Greu încărcat din belşugul comorii găsite acolo,

M-am avântat cătră cer, nerăbdător să-l revăd.

 

Tot mai greoaie vâsleau aripele-albastre-a’ Himerii,

Pân’ ce-am văzut răsărind fulgul de jar la zenit,

 

Tot mai aproape de cer mă-nălţa cu aripele-n cruce;

Fulgul de jar se schimbă iarăşi în ochi luminos,

 

Împrejmuit de pleoapa albastră a bolţii celeste;

Iar eu pluteam fericit tot mai setos de senin...

 

Miros de floare acum străbătea aromind pân’ la mine,

Şi-n depărtare-auzeam dulcele glas omenesc.

 

Grele aripele însă deodată stătură inerte

Şi cătră mine şi-a-ntors Pajura ciocul flămând:

 

Astfel o clipă-am rămas plutitor între două prăpăstii,

Ameninţat să recad dacă nu am ce-i jertfi:

 

Inima mea mi-o cerea ca să poată zbura mai departe!

Fără să preget atunci, dornic de fraţii pierduţi,

 

Plină de sânge i-am dat-o, zicându-i: – „Porneşte-nainte!”

 

...O, de ştiam ce jertfesc, pentru cine-adunasem eu daruri

Aş fi rămas fericit singur pe celalt tărâm!

 

Inima mea mi-am pierdut-o pe veci şi-n zadar am jertfit-o:

Spuneţi de nu e păcat, prieteni, de-atâtea comori!